laura maria ilea: poftiti, domnilor!

sâmbătă, 16 iunie 2012

poftiti, domnilor!

2 comentarii:

bogdan18 iunie, 2012 08:58
cutremurător... l-am văzut și eu și l-am dat mai departe. poate așa ne vom trezi mai mulți!
de poftit vor pofti ei mulți... ideea ar fi să învățăm cum să-i facem să-și pună poftele în cui!
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri
laura-maria ilea18 iunie, 2012 14:34
da, Bogdan, foarte multe persoane l-au dat mai departe zilele astea. Eu zic ca e imbucurator si sper, sper din tot sufletul sa gasim o cale de a-i opri. Ma bucur mult ca oameni precum Maia iau atitudine.
RăspundețiȘtergere
Răspunsuri

"Si ma gandesc daca nu va fi vesnic asa, daca arta aceasta, incordata si dezmatata nu se va naste mereu din instrainarea noastra, din angoasa si nemultumirea noastra. Un fel de tentativa de reconciliere cu Universul acestor fragile, nelinistite si pline de dorinti creaturi care sunt fiintele umane. Pentru ca animalele nu au nevoie de asa ceva: le ajunge simplul fapt ca traiesc. Pentru ca viata lor se scurge armonios, multumindu-se cu necesitatile atavice. Si viata li se scurge de la nastere pana la moarte in ritmul fericit care nu e tulburat niciodata nici de disperarea metafizica, nici de nebunie. Pe cand omul, ridicandu-se pe labele dinapoi si prefacand in secure prima piatra ascutita, a pus bazele grandorii si in acelasi timp ale angoasei lui; pentru ca va inalta cu mainile lui aceasta constructie atat de impunatoare si de ciudata care se numeste cultura, si va purcede astfel la marea lui sfasiere, caci va fi incetat sa mai fie un simplu animal, fara sa fie inca nici Dumnezeul pe care i-l sugereaza spiritul. Va fi o fiinta duala si nefericita, care se misca si traieste intre pamantul animalelor si cerul zeilor lui, care si-a pierdut paradisul pamantean al inocentei, fara sa ajunga la paradisul ceresc al mantuirii...
... si atunci, oamenii nemultumiti, putin orbi si oarecum nebuni incearca sa regaseasca pe dibuite acea armonie pierduta a misterului si a sangelui, pictand sau descriind o realitate diferita de cea care, din nefericire, ii inconjoara, o realitate care pare adesea fantastica si nebuneasca, dar care, ciudat, se adevereste a fi, pana la urma, mai adanca si mai adevarata decat cea de toate zilele. Si astfel, visand putin pentru toti, aceste fiinte fragile reusesc sa se ridice deasupra nefericirii individuale, transformandu-se in interpreti si chiar in salvatori (indurerati) ai destinului colectiv." Ernesto Sabato