pacat!

visez marea

visez tot mai des marea

fluturandu-si valurile transparentei

spre impietritul zidit impietrit

trup al meu

sa te scufunzi

sa te scufunzi in tine insuti pana la epuizare

sa rascolesti geamandura crugurilor

si sa treci dincolo

pana cand iti amintesti de tine

un fel de cal alb fiind-

sa iti urnesti tot mai spre larg

provocarea

pana unde nici cu ochiul abscons

nu mai zaresti zarea

cata singuratate

cata serenitate

neexprimata-

si ce surpriza, caii-  

aici

numai cu ei ma mai inteleg
de la o vreme.

valuri inspumate- coamele lor

explorari fara putinta de tagada

pacat!

pacat ca el are dreptate mereu: 

pacat ca ne-am batut joc si de cai-

spune el.

dar pana la urma

nimic nu ramane fara de plata

in acest dans al astrilor reci

in care nu ne incredem

mai niciodata

si acesta e cel mai infiorator aspect dintre toate

ca nu am invatat sa oprim din radacina

furtuna-

am zarit in larg un val

ca o gura flamanda de furnico-leu intarcat

am inchis repede usa

nu stiu cum se face ca poti gasi o usa  

in largul marii-

si am auzit dincolo de ea

doar ragetele unei fiinte turbate

suspinand de dorul blandetii acolo

in neantul infiorator

de carunt

au imbatrinit turbarile in noi-

inca dam piept in piept cu splendori si grozavii

din acestea

 si pasind stangaci

pe taramul tineretii fara de batranete

si al vietii fara de moarte

imbatranim instantaneu-

am reusit s-o facem

si pe asta

iata un tinut sfasiat de aceiasi balauri

si aceeasi muma salbatica

a padurii

o usa inchisa nu inseamna nimic 

cata vreme-n valea plangerii sculptam

aceleasi degete aratatoare

am invatat?!

nu am invatat nimic-

nici macar sa pasim pe nisipul marii fara sa-i impovaram

stralucirea

am invatat doar sa iscodim caii

sa le admiram

gratia

nobletea

descantecul legendarului nimb-

in rest

mai nimic-

am mai invatat sa inchidem aceeasi usa

dar nici macar nu stim

daca la timp