Yuri Kordonsky

"Nu cred ca prin teatru se poate salva lumea"




Aflat în plină glorie pe toate meridianele, Kordonskiy mărturiseşte pentru Cotidianul că nu va monta în stagiunea următoare, că a rămas încântat de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, dar că nu crede că teatrul poate schimba lumea.

Yuriy Kordonskiy este unul dintre marii regizori ai lumii, actor şi profesor. Deţine titlul de Master of Fine Arts pentru actorie şi regie la Academia Teatrală din St. Petersburg. A pus în scenă „Crimă şi pedeapsă“ şi „Cabala bigoţilor“, la Middletown Connecticut, „Jurnalul unui nebun“, la Gloucester, în Marea Britanie, „Antigona“ la Arlington, Virginia, „Dispariţia şi Dragostea“ la Malîi Drama Teatr, din Sankt Petersburg. Spectacolele orchestrate de el au cucerit numeroase premii internaţionale, printre care: Cel mai bun spectacol la Festivalul Uniunii Teatrale Europene (Palermo), Cel mai bun spectacol la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti, Cel mai bun spectacol pe text din dramaturgia universală.

Kordonskiy se înclină în faţa ropotelor de aplauze la spectacolele montate sub bagheta sa la Bucureşti, precum „Căsătoria“, „Unchiul Vanea“, „Sorry“ sau „Inimă de câine“. Tânărul regizor are farmec, inteligenţă, putere de seducţie. Provocarea este limbajul lui teatral. Trăieşte şi respiră ca într-un ritual.

Aţi fost discipolul patriarhului teatrului rus, Lev Dodin, în cadrul Academiei de Teatru de la Sankt Petersburg. Ce aţi reţinut din lecţia lui?
Primul spectacol care m-a fascinat, realizat de el, a fost „Stăpânul muştelor“, după cartea lui William Golding. În acel moment nu mă gândeam că voi face teatru. Începusem studiile de matematică la Universitatea din Odessa. Prima diplomă pe care am obţinut-o a fost în informatică şi matematică. Apoi am terminat în 1995 cea de-a doua facultate, cea de teatru. Dodin încerca să alterneze spectacolele clasice cu cele bazate pe texte contemporane. Eu aparţin şcolii lui Dodin, şcoală care nu „fabrică“ absolvenţi. Şi după zece-cincisprezece ani de la premieră, în teatrul lui se fac repetiţii. Am învăţat să lucrez într-un ritm imposibil.

Ce v-a făcut să vă îndreptaţi către teatru?
Nu m-am putut împotrivi. Mi-am dat seama că trebuie să urmez această cale. Am început cu actoria. Am făcut un studio cu prietenii, dar nu era încă o profesie, ci doar o pasiune. Am lucrat timp de 12 ani cu Dodin: ca student, ca actor, ca regizor… Am făcut parte din celebra trupă Malîi Teatr din Sankt Petersburg.

Mărturiseaţi că de multe ori repetiţiile cu Dodin erau infernale.
Este un soi de şcoală militară, doar că are ca armă teatrul. Este o muncă foarte grea, o şcoală foarte complicată şi mulţi nu reuşeau să reziste. Cei care au rezistat au câştigat foarte mult. Deşi am plecat peste Ocean, drumul încă nu s-a terminat. Continui să-mi trăiesc tinereţea, continui să-mi amintesc… De fapt, este o întoarcere în timp prin care pot să mă curăţ de clişee.

Acum trăiţi în SUA, unde predaţi arta dramatică. Cum vi se pare şcoala americană de teatru faţă de cea europeană?
Şcoala americană este mai puţin organizată decât cea rusească sau cea românească, ce seamănă foarte mult una cu cealaltă. Studentul are o foarte mare responsabilitate, are mai multă libertate în privinţa alegerii profesorilor, a orelor pe care vrea să le facă. Este un deficit de structură, prin comparaţie cu şcoala noastră, poate apărea riscul superficialităţii. Studentul învaţă din toate câte puţin. Există în „Evgheni Oneghin“ al lui Puşkin nişte versuri: „Câte puţin, câte ceva, câte altele…“. La mulţi apare o sete nebună de a învăţa. Şi, poate, astfel se maturizează mai rapid decât studenţii noştri care rămân infantili, deoarece se obişnuiesc ca altcineva să le explice, să le dea mură-n gură, să rumege totul pentru ei, să le pună în farfurie, iar ei doar să mănânce. Acesta este motivul pentru care îmi place să lucrez cu studenţii de acolo. Încerc să păstrez seriozitatea şcolii mele, să le trezesc gustul pentru studiul aprofundat. În America am început să preţuiesc altfel timpul. Repetiţiile din ţările europene durează foarte mult şi în 80% din timp actorii se pierd în anecdote şi discuţii inutile despre piesă. Ceva rămâne, dar viaţa nu este veşnică. Teatrul american este dur din acest punct de vedere. Acolo, lucrul la un spectacol este de maximum două luni şi înveţi să preţuieşti fiecare minut. Uneori mi-e teamă să nu pierd însă sentimentul a ceea ce este valoros.

După ce criterii vă alegeţi textele dramatice?
Nu le aleg. Am impresia că textele vin singure la mine şi spun: „Te-am ales, mă vei monta!“.

Aţi montat Cehov, Gogol, Bulgakov, Galin, la care se simte sufletul slav. Aveţi dinainte o idee clară, v-o formaţi pe parcurs? Deşi sunteţi un căutător de drumuri, respectaţi întotdeauna textul.
Pentru mine, textul este una dintre bazele spectacolului. Sunt foarte mulţi regizori care se gândesc la text ca la ceva secundar, considerându-l doar un pretext de la care pot pleca, pot să-şi imagineze ceva. Eu încerc să înţeleg textul, să intru în intimitatea lui şi nu să brodez ceva pornind de la el. Mai departe poţi face ce vrei cu acest text. Dar, la început, trebuie să-l citeşti. Cred că una dintre problemele teatrului actual este faptul că oamenii nu iubesc şi nu citesc. Lectura este extrem de importantă. Altfel, sari etape, sari peste trepte. Este necesar să păstrezi sunetul notei, să faci ca acel sunet specific dramaturgului să se audă pe scenă. Cred că textul trebuie să fie viu şi nu un muzeu. Brook făcea exerciţii de comunicare pe „abracadabra“. Dar pe mine mă interesează în primul rând ce transmit. Câteodată renunţ la experiment şi asta dă impresia că sunt regizor clasic.

În spectacolele dvs., comedia este „la vedere“, dar în spatele ei există drama. Destinul personal vă influenţează spectacolele?
Nu m-am gândit niciodată la acest aspect. În majoritatea montărilor lui Cehov oamenii devin prizonieri ai atmosferei. În teatrul rusesc se respiră. La Gogol există pericolul să aluneci uşor într-un vodevil imbecil. Personajele îşi caută idealul, iar tu începi să înţelegi tragedia vieţii. În textele mari ale lui Cehov, Gogol… se găseşte o tragedie, o oroare metafizică în abordarea existenţei. Sunt dramaturgi a căror operă înseamnă atmosferă, tristeţe, abstract. Structurile lor nu se descifrează uşor.

Aveţi capacitatea de a coaliza energiile actorilor. La Bucureşti aţi lucrat frecvent cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Horaţiu Mălăele, Ion Caramitru. Aţi descoperit capacitatea de performanţă a lui Marius Manole.
Actorul este o persoană cu care intru în dialog, cu care petrec câteva luni în jur de 10-12 ore pe zi. Din acest motiv, regizorul şi actorul trebuie să se iubească unul pe altul. Altfel este imposibil să trăieşti atâta timp împreună, întreţinând relaţii aproape familiale. Este motivul pentru care îi alegi ca pe cineva care trebuie să facă parte din familie: vreau să trăiesc cu această persoană, cu cealaltă nu vreau să trăiesc; vreau să-l văd dimineaţa, la bucătărie, pe acest om sau nu vreau. Dacă nu te deranjează să vezi persoana dimineaţa la bucătărie, înseamnă că poţi lucra cu ea.

Ce vă supără în lumea de astăzi?
Trecerea prea rapidă a timpului. O mare parte din crearea unui spectacol este o „fabrică“, o industrie. Încerc întotdeauna înainte de a intra în „fabrică“ să găsesc timp pentru dialog, pentru a crea un moment de originalitate, de fantezie. Din păcate nu reuşesc întotdeauna. De multe ori trebuie să iau decizii rapide. Teatrul este o parte din această viaţă, o parte frumoasă, fantastică, dar numai o parte. E important să nu uităm ce înseamnă viaţa.

V-aţi gândit să faceţi şi film?
Nu depinde de mine. Am avut unele tratative, chiar la nivel de scenariu, dar apoi fie nu erau bani, fie nu era timp. Pe urmă apare din nou fabrica, industria şi „fabrica“ nu sunt interesante. Efemeritatea este cel mai înfricoşător lucru în teatru. Filmul poate rezista şi mai mult de un secol.

Ce aveţi pe agenda de lucru?
Nu voi monta spectacole în stagiunea următoare, deşi sunt în tratative cu Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu. Am fost încântat de Festivalul Internaţional de Teatru din acest oraş, organizat cu artă de Constantin Chiriac. Voi preda. Există în America un loc foarte interesant, Centrul „Eugene O’Neill“, unde voi ţine cursuri de regie. Din septembrie voi fi şi la universitatea unde predau în permanenţă. Le arăt studenţilor logica, şi nu desenul, şi încerc să-i provoc la căutare. Am decis să-mi iau un an de pauză, pentru că este nevoie câteodată să frânezi pentru a te gândi. Altfel intri în „fabrică“, în industria spectacolului şi începi să minţi.

Ce înseamnă publicul pentru dumneavoastră?
Sunt o persoană pesimistă. Nu cred că prin teatru se poate schimba lumea. Nu cred în acţiunea teatrului. Mi se pare că este prea slab pentru aşa ceva. Şi, de fapt, asta este frumuseţea lui. Aici se deosebeşte el de politică. Este o voce slabă şi este auzit numai de cel care vrea să audă. Cel mai mult primesc de la teatru cei care lucrează efectiv în el: actorii, regizorii… Pentru spectator, dacă ceea ce vede pe scenă coincide cu ceea ce gândeşte, poate apărea un dialog. Dacă spectatorul nu-şi pune aceleaşi întrebări, după ce pleacă din teatru, uită în câteva minute tot ceea ce a văzut. Iar dialogul nu se produce.

articol preluat de pe:

http://www.cotidianul.ro/yuriy_kordonskiy_
nu_cred_ca_prin_teatru_se_poate_schimba_lumea-95481.html