laura maria ilea: iulie 2013

sâmbătă, 13 iulie 2013

Ne faceam ca ploua. Si ploua. Neintrerupt

Desple univelsul cel piticesc, desple singulatati, sensuli stlavechi, levelatii sau cetoasele lumi palalele. Cu dlag Usi, cale sta aploape de Altfled si Legletel.

"Daca-as fi avut caciula de pitic, mi-ar fi fost mult mai simplu sa va plimb imaginar pe la intersectii de drum, cu o Ea pe scena sau cu un El din roman, ambii indragostiti nefericiti sau cu pitici pe creier. Am fi sarit impreuna- Tusti! Si in felul acesta am fi ajuns acolo unde cuvintele romanului lui Matei Florian Si Hams Si Regretel prindeau viata in linistea salii semiobscure si cu iz de lumanare stinsa. Ne-am fi pitit printre spectatorii nerabdatori si-am fi trait povestea trista a domnisoarei cu picioare pare si cu ochi lucitori."

Articolul semnat de Cristina Brinza poate fi citit in intregime aici.
Da, recunosc oficial: mi-e dor de pitici...

21 art "Ne faceam ca ploua. Si ploua. Neintrerupt" - 1

21 art "Ne faceam ca ploua. Si ploua. Neintrerupt" - 2

vineri, 12 iulie 2013

marea sau adancul

"Marea este ca muzica, are in sine si atinge toate visele sufletului. Frumusetea si maretia marii constau in aceea ca ea ne constrange sa coboram in strafundurile rodnice ale propriului suflet unde ne confruntam cu noi insine, autocreandu-ne, animand desertul trist al marii. " - C. G. JUNG

Nebunii de salbaticii care nu asteapta decat sa fie iubite si imblanzite pentru a se savarsi unirea a tot si a toate...

"Si ma gandesc daca nu va fi vesnic asa, daca arta aceasta, incordata si dezmatata nu se va naste mereu din instrainarea noastra, din angoasa si nemultumirea noastra. Un fel de tentativa de reconciliere cu Universul acestor fragile, nelinistite si pline de dorinti creaturi care sunt fiintele umane. Pentru ca animalele nu au nevoie de asa ceva: le ajunge simplul fapt ca traiesc. Pentru ca viata lor se scurge armonios, multumindu-se cu necesitatile atavice. Si viata li se scurge de la nastere pana la moarte in ritmul fericit care nu e tulburat niciodata nici de disperarea metafizica, nici de nebunie. Pe cand omul, ridicandu-se pe labele dinapoi si prefacand in secure prima piatra ascutita, a pus bazele grandorii si in acelasi timp ale angoasei lui; pentru ca va inalta cu mainile lui aceasta constructie atat de impunatoare si de ciudata care se numeste cultura, si va purcede astfel la marea lui sfasiere, caci va fi incetat sa mai fie un simplu animal, fara sa fie inca nici Dumnezeul pe care i-l sugereaza spiritul. Va fi o fiinta duala si nefericita, care se misca si traieste intre pamantul animalelor si cerul zeilor lui, care si-a pierdut paradisul pamantean al inocentei, fara sa ajunga la paradisul ceresc al mantuirii...
... si atunci, oamenii nemultumiti, putin orbi si oarecum nebuni incearca sa regaseasca pe dibuite acea armonie pierduta a misterului si a sangelui, pictand sau descriind o realitate diferita de cea care, din nefericire, ii inconjoara, o realitate care pare adesea fantastica si nebuneasca, dar care, ciudat, se adevereste a fi, pana la urma, mai adanca si mai adevarata decat cea de toate zilele. Si astfel, visand putin pentru toti, aceste fiinte fragile reusesc sa se ridice deasupra nefericirii individuale, transformandu-se in interpreti si chiar in salvatori (indurerati) ai destinului colectiv." Ernesto Sabato